„Nu mă lepăda la vremea bătrâneților; când va lipsi tăria mea, să nu mă lași pe mine”. Psalmul 70:10.
De două ori am trecut pragul Azilului de bătrâni din Rezina, după cum obișnuiesc orășenii și sătenii din raion să numească Centrul de plasament pentru persoane în vârstă și cu dizabilități din teritoriu.

Acum câțiva ani, într-o sâmbătă a morților, după oficierea serviciului divin mi-am luat sacoșele cu mâncare și pomeni și am pornit spre „cei mai triști ca noi”, deoarece la biserică nu încăpeau farfuriile pe mese și nu aveai cu cine îți face milostenie. Ajunsă la fața locului, alături de asistenta medicală, o fostă vecină, am servit din cele ce aveam pe beneficiarii din toate saloanele. Tristă priveliște – unul nevăzător, altul olog, și țintuiți la pat, și bătrâni neputincioși. Când am îndemnat repetat un tânăr straniu să servească o tartină, mi s-a spus să nu insist pentru că devine agresiv.
La drept vorbind, și localul necesita reparație.
Alta mi s-a părut starea de lucruri a doua oară. De la poartă am văzut, prin ușa deschisă de la intrare, că în local se face reparație. Parcă era mai multă lumină și spațiul părea mai mare.
Conform relatării d-nei Aliona Cuiban, șefa structurii teritoriale de Asistență Socială Rezina, majoritatea beneficiarilor Centrului de plasament sunt oameni în etate, cei mai mulți dintre ei n-au copii. Asistentul social îi însoțește la medicul de familie, în caz de necesitate – la specialistul de profil. În același fel se procedează la toate centrele de plasament din republică.
Din ianuarie curent, odată cu demararea programului „Restart”, lucrurile s-au schimbat spre bine: înainte instituția era în gestiunea Consiliului raional Rezina, iar acum se subordonează Agenției teritoriale de asistență socială Centru-Est. Doamna Aliona Cuiban afirmă că, odată cu această schimbare, s-a îmbunătățit asigurarea cu produse alimentare. Mai mult, ministerul Muncii și Protecției Sociale a majorat costul de întreținere pentru un beneficiar. Sunt alte posibilități, corespunde cererii asigurarea cu medicamente, articole de igienă, lenjerie. Este sală dotată cu televizor, rețea de internet, cei cu posibilități pot procura laptopuri. Nu se duce lipsă nici de angajați, începând cu asistenți medicali și terminând cu asistentul social, căruia îi revin mai multe atribuții. Zilele trecute, bunăoară, din inițiativa dnei Aliona Cotelea, șef serviciu de plasament, cu contribuția bănească a angajaților, au fost cumpărați puieți de trandafir și plantați cu participarea beneficiarilor – fiecare s-a simțit util.

Și așa cum lumea se ține pe oameni buni, mai sunt și alte surse de ajutorare. Din mai multe exemple, ne referim la trei: organizația nonguvernamentală „GIZ”, care își coordonează activitatea cu ministerul Muncii și Protecției Sociale, susține financiar reparația capitală a Centrului de plasament Rezina, interior și exterior. Din asistența germană va fi construit și amenajat un foișor în curte, ca beneficiarii să aibă unde-și petrece timpul liber. Bucură beneficiarii, la fel angajații, și alte gesturi frumoase din partea oamenilor de bună credință. Cele două exemple promise anterior confirmă faptul: la luminoasa sărbătoare a Învierii Domnului din acest an, părintele Stanislav Atamanenco, parohul bisericii „Înălțarea Domnului” și „Sfinții Moldovei” din oraș, la ora 5 dimineața, a dăruit fiecărui beneficiar și angajat câte o pască și un ou roșu. Hristos a înviat pentru toți!
Șefa structurii teritoriale de asistență socială exprimă recunoștință și agenților economici Petru și Aliona Chirtoacă care, pe cont propriu, au întocmit devizul de cheltuieli aplicat în proiectul german de finanțare.
E momentul de clarificat care sunt criteriile de amplasare a beneficiarilor. Din informația oferită rezultă: persoane vârstnice fără copii, singuratice, persoane cu dizabilități fără niciun sprijin. Se permite și amplasarea contra plată, 7400 de lei pe lună, în cazul când copiii stabiliți peste hotare n-au posibilitate să îngrijească permanent de părinți, bunei, rude în vârstă sau cu dizabilități. Nu sunt lăsați în stradă nici cei rămași fără locuință, deoarece au fost și sunt copii între copii, nepoți între nepoți, rude iresponsabile, nemaivorbind de persoane care profită de credulitatea unor vârstnici. Mai e și cazul când copiii, din cauza sărăciei, nu-și pot ajuta părinții în etate sau bolnavi sau, unii dintre ei, fiind angajați în câmpul muncii, optează, din lipsă de timp, pentru amplasarea contra plată.
Odată ce viața e un dar, iar moartea o inevitabilitate, e firească întrebarea: cum se procedează în cazul decesului? Răspunsul e următorul: când se acceptă amplasarea, dacă persoana are careva rude și ele se angajează în scris că își asumă responsabilitatea pentru înmormântare, firesc că ele se ocupă de funeralii, iar dacă beneficiarul e singuratic, fac acest lucru autoritățile publice locale de nivelul întâi.
Pe lângă cauzele pe care le aflasem anterior, am aflat și altele, nu mai puțin triste, care au adus la azil persoane care nu și-au imaginat că vor ajunge beneficiari ai unui serviciu de asistență socială. Am notat numele și prenumele, locul de baștină, dar nu cred că este potrivit să le dau publicității. Așadar, pe scurt Serghei are amputate ambele picioare, n-a avut familie. La început a fost greu, susține, dar cu trecerea anilor s-a deprins, afirmând că este puternic și nu se dă cu una cu două. Spre deosebire de anii trecuți, este mulțumit de condițiile de întreținere. Mai vin rudele să-l vadă, cei drept mai rar ca înainte, le mai telefonează el, cu permisiune poate ieși și-n oraș. Aici e familia lui, a doua casă.
Nadea mărturisește că de mică a fost bolnavă, a suportat patru intervenții chirurgicale. Cât era tânără și în putere a lucrat croitoreasă mai mulți ani la Șoldănești, și-a adus și aici mașina de cusut. N-a avut familie, toți apropiații s-au petrecut, iar acum bătrână și bolnavă se află aici, unde își va petrece zilele până la urmă. Afirmă că e mai bine la azil decât singură acasă, e cald, curat, hrănesc de trei ori pe zi. Tovarășa ei de cameră, Ana, e țintuită la pat. A avut familie, dar n-a avut copii. Am întrebat-o dacă s-au gândit în tinerețe să înfieze un copil și spune că ea s-a gândit și a dorit, dar soțul a fost împotrivă. S-a plâns că nu se poate mișca, că nu mai are pe nimeni, dar în rest e mulțumită de grija ce i se acordă, se împacă bine și cu femeia din cameră.
Nu mă consider în drept să vin cu comentarii. Nimeni dintre noi nu știe ce zile va ajunge. Fiecare drum e unic și fiecare destin e personal. Și totuși, nu înțeleg soții care, din voia lui Dumnezeu, n-au fost binecuvântați cu naștere de prunci, de ce n-au înfiat un copil? Să-i dăruiască unui orfan familie și dragoste ca, peste ani, să le fie la bătrânețe sprijin. Bine faci, bine ajungi.
Ambele contacte m-au întărit în concluzia, dacă ținem cont și de tristețea, dar și de recunoștința pe care o au beneficiarii, că oricâte încercări am suporta în viață, trebuie să mulțumim lui Dumnezeu. Chiar și cei ajunși beneficiari ai unei structuri de plasament, să mulțumească de condiția lor. Alții, la fel în vârstă și cu probleme de sănătate, uneori măcinați și de sărăcie, o duc ca vai de dânșii pe la casele lor. Cu atât mai mult trebuie s-o facă cei cu familie, tineri, cu casă și masă, cu sănătate după ani, care au pe cine aștepta și are cine veni.
